miercuri, 30 noiembrie 2016

- Bade, paști oile de mulți ani pe aici, din câte văd.
- Da' cin' mai șcie, să tot fie. De pi la noauă ani, zâc eu. M-o luat tata, Dumnezău să-l ierte! Și iși face o cruce mare cât el, cât Olanele (imi zic in gând), și pleacă capul in același timp. Zâcea că tre' să-nvăț mersu' că el s-o duce și n-are cin' să moștinească șî s-aibe-n grijă casa. N-o fo usor da'... o trebuit. Când eram mic imi plăcea că alergam pe munţii ăscia făr' de grijă. Poi am mai crescut ș-am aflat eu că treaba-i groasă rău, cât varful cela. Și incepe să râdă zgomots, cu poftă, molipsitor. Brusc se oprește, se ridică și strigă scurt la câine. Se cam risipiseră oile.Se-așeză iar. Dar numai după ce se asigură că totul este în regulă.
- O-i avut șî ajutor da'... s-o dus după două luni. Greu la muncă, băiece! Era șî cam sărac cu duhul. Am rămas doar eu, nu le pot lăsa da' nu mă lasă nici ele. Ș-apăi... șe să fac ș-acas', să stau în fața crâșmii, să număr gâșcele pe drum? Mai bine ici. Ia ui aici, și îmi arată cu mâna făcută căuș, strânsă de timp, locurile.








vineri, 18 noiembrie 2016

Prin țara zânelor

   De cum intri in vale, ceva iți spune că o altă lume pune stăpânire pe simțurile tale, te atrage cu tot ce are. Cu șuierul apei peste pietre, cu cântecul vântului, cu foșnetul pădurii, cu mireasma imbătătoare a poienilor pline de gâze și flori amețitoare, cu ciripitul hipnotic al păsărilor. Totul complotează să te atragă tot mai adânc in genunile tărâmului. Când simți asta, călătorule, să știi că ai ajuns. Ești la mine acasă, in țara zânelor și a ielelor, a sălbăticiunilor. Acolo unde totul se impletește intr-un tablou idilic. Perfect. Neclintit de mii de ani, unde omul nu indrăznește să pătrundă fără să plătească tainul. Iar ce-i ce cutează să infurie știmele... Ia de privește, intinde-te prin poieni, ascultă-le cântecul, ostoiește-ți setea din apele-i reci si curate precum Edenul, imbată-te cu mireasma, apoi pleacă. Fără să iei cu tine altceva decât amintirea, răsplată a tainului plătit. Lasă tărâmul așa cum l-ai găsit. Lasă-ți urmașii să aibă ce vedea, când le va veni rândul. Te intrebi care este tainul? Simplu. Respectul! Acum pleacă și nu privi 'napoi.                                                                             











marți, 18 octombrie 2016

Cobor poteca spre moară şi, bucuros că o aud mergând, mă grăbesc să-mi las rucsacul jos. Uşa se deschide brusc şi iasă un bătrânel. Probabil vede pe faţa mea surpriza pentru că zâmbeşte larg in timp ce-şi dă căciula de astrahan pe ceafă.
- Bună ziua!
- Bună zâua! Da şe caţ p-aşi mă băiece?!
- Eh, ma plimb. Dumneata la măcinat?
...
- Da... da ce şciu ge ungeva. Zice şi se uită la mine mai chiorâş.
- Se poate, am mai fost pe aici.
- Neee, nu aşi, gin altă parce. Aaaaa, ai fost prin Hărman!
- Fost. Zic eu şi zâmbesc când îi văd satisfacţia că memoria nu l-a lasat.
- Un' ce duci aşa grăbit? Că-i zăpuh mare.
- Pietrele Albe şi cobor prin Fueroga Tâmnei.
- Da-i mult ge mers, ce-ncumeţi la aşa drum? Da' ce nărod îs! Văd că sci locurile aşa că eşci ge-al muncelui. Stai că merg şi io în sus.
Se opreşte din vorbit, apucă din moară o straiţă şi plecăm înspre Bechet, alene prin soare, mai iute când intrăm în răcoarea pădurii. Mergem povestind şi râzând de păţaniile moşului "gin cinărece".
- Dar ia spune unchiule, e o cruce mare pe poteca ce trece pe de-asupra Morii Dracului. Ce-i cu ea?
Se opreşte moşul, dă căciula iar pe ceafă şi se cam întunecă la faţă.
-Păi... acu... vr-o tri ani, or coborât câţiva cu caii, în Şernei, la neamuri. I-o măturat zăpada c-o fost mare în iarnă. Ei or zâs că s-o topit da'...
- Avalanşă.
- Da. Cum zâşi tu, băiece.
Se-ntoarce la fel de repede cum se oprise şi nu mai scoate un cuvant semn că unul din cei măturaţi de zăpadă o fi fost rudă. În poiana Bechet îl las pe unchieş cu ale lui şi apuc spre Croul cu apă.
- Auzi?
- Da, unchiule! Strig eu, fiind deja cam departe de el.
- Dacă ce pringe noapcea pe Pietre, cobori 'napoi că s-o găsî un castron ge mâncare. Nu ce pune cu muncele că nu glumeşce!
- Aşa o sa fac. Mulţam!
Aveam să aflu mai târziu că unchiul era din Gornenţi şi unul din cei morţi îi era rudă. Moşul venise la măcinat şi înnoptase la stâna de sub Inălăţ. Aşa aflase ciobanul, de la care am auzit şi eu dar nu a ştiut să spuna pe unde stă. Nu am insistat deşi poate ar fi trebuit.Vroiam să trec pe la el cândva, cine ştie ce poveşti mai puteam afla de la bătrânel.

Cobor pe o uliţă, cam alene, cu soarele în ceafă. O turmă de capre mă depăşeşte fugărite de un câine ce se împiedică în limba scoasă de-un cot. Un cârd de gâşte se arată iritate de prezenţa mea şi arată asta încercând să guste din pantalonii mei. Pe un deal, în faţă, un cocoş îşi strigă soaîele, o găină cotcodăceşte mândră undeva în dreapta... în stânga, ceva mai aproape, o voce de bătrână- "Codârrrr, fir-al închinatului! Treci acas'! Ia uite mă la el!" Cosaşii fac întrecere, care cântă mai tare... Şi peste toate pluteşte un miros de fum amestecat cu mâncare. Laif is biutiful!

Biserica cătunului Negruşa din coasta Munţilor Mehedinţi cocoţată ca şi micul sat pe o culme ce nu lasă impresia că in acel loc pustiu ar fi picior de om. Ca să ajungi acolo ai de urcat o culme atat de abruptă şi intortocheată incât şi maşina lasă impresia că işi scuipă motorul. Odată ajuns... altfel arată povestea. Case mici si ingrămădite pe muchia plaiului, unele mai noi (semn că satul nu moare curând), altele mai pe-o parte gata să le sufle vânturile ce bat dinspre Pietrele Cloşanilor, ce se văd atât de frumos conturate din Poiana Mare a Negruşii, si copii. Mulţi. Unii murdari dar frumoşi şi sănătoşi de-ţi vine sa ii smotoceşti ca pe motani, alţii mai dichisiţi dar la fel de veseli si rumeni in obrăjori. Si toţi se joacă, ţipă, gonesc gâşte şi găini, aleargă cu câinii dupa ei in sfoară spre disperarea băbuţelor ce suduie de mama focului pe la porţi. Cand apari tu, călătorul, tot tabloul ăsta impietreşte pentru câteva secunde. De fapt până cand dai bineţe si cum a-i terminat de spus ultima literă din "bună ziua", totul prinde viaţă din nou. Totul.
Când am văzut căsuţa gândul m-a dus la poveştile lui Creangă, la Sfânta Vineri din basmele bunicilor, la bătrâna cu dinţii de lână. Privesc fascinat, aproape hipnotizat şi... din casă iasă o bătrână. Se apropie zâmbind, încet, parcă grijulie să nu calce vre-o jivină micuţă ascunsă în iarbă si, când ajunge lângă mine, văd că are în şorţul petecit, mere. Flanelul de lână, ponosit dar curat, mirosea a săpun de casă şi a busuioc, baticul negru îi cădea pe frunte acoperindu-i ridurile şi ochii de lumina soarelui. Doar ochii, negri şi sticloşi, mai aveau ceva din omul de altă dată. Îmi scot ochelarii de soare şi zâmbesc. Zâmbeşte şi ea şi cu mâna zbârcită şi uscată, apucă un măr şi mi-l intinde. Îl iau şi până să apuc să zic ceva se întoarce şi pleacă. Dispare aşa cum a apărut iar dacă nu aveam în mână mărul muşcat puteam să cred liniştit că am visat cu ochii deschişi. Îmi pun ochelarii la loc şi plec la rându-mi muşcand din cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodata. Măr cu miros de busuioc.

Imi iau cafeaua şi mă aşez într-un colţ, sub umbrela ce nu părea că reuşeşte să ţină departe arşiţa. In capătul celălalt aşezat pe o bancă, un bătrân, cu mâinile împreunate deasupra toiagului. Mâini înconvoiate de timp ce iau parcă forma bucăţii de lemn, obişnuite cu mânerul rotund. Mă priveşte curios cum mestec încet în cafea. Priveşte atent la mişcările linguriţei. "Ce-o gândi acum de se uită aşa atent... ori priveste in gol"- gândesc. Il las în lumea lui şi mă intorc la cafeaua mea întrebându-mă de ce nu alesesem ceva rece. Din drum se aud paşi târşiţi şi zgomot de baston lovit de asfalt, ca un refren. Un alt bătrânel se apropie grăbit, rezemându-se în ajutorul de nădejde, toiagul, cu paşi mici dar repezi şi sigur pe el. Parcă întârzie undeva, îmi zic. Trece ca trenul pe lângă mine, urcă scările la fel de repede şi se aruncă pe bancă lângă celălalt. Pentru câteva clipe rămân cu mâna în aer uitând de cafea, surprins de agilitatea lui şi privesc scena.
 Se privesc câteva clipe aşteptând parcă să zică celălalt ceva.
...
- Ce căldura!
...
- Mare căldura, dom'le!
- Ha?
- Ii arşiţă mare! Da' ce dracu', nu mai auzi?!
- Eh, nu prea.
...
- Zîcea Busu că doar azi îi cald.
- Minte dă-l dracu'...
- E minte!? Ii zâc şi lui alţii, că nu ceteşte iel in stele.
- Tot aia îi, c-o fi el sau altu' tot pe iel îl injură oamenii. Io am lăsat fânu' pe geal, că m-am luat după iel şî l-o udat arşiţa de-o anunţat iel.
Râd amandoi şi iar se aşterne liniştea.
...
- Da ai văzut ce leje dau ăştia iar?
- Ce zâci mă?
- De leje mă, ce dracu', când ai surzât aşa că erai mai în pucere!
- Păi ce, dacă nu aud nu-s în pucere?! Ia să vezi când o iau în deal, nu să tîn cânii de mine.
Ii privesc zâmbind pe bătrâneii care se amuză de ce le-a lăsat viaţa şi sorb ultima picătură de cafea. Mă ridic şi plec având în minte imaginea mâinilor înconvoiate de viaţă, deasupra toiegelor. Il las râzând fără să le pese de bătrâneţe, cu gândul la Moromete.