marți, 1 noiembrie 2011

Spre Muntele Scarisoara

Stam locului și privim fermecați la zarva Cernei  ce alunecă plină de taină pe fundul de stânca al cheilor, lustruit ca oglinda unui ghețuș. Cu putere mare dar fără grabă şi lipsită de zburdălnicia ei de mai jos, spre Herculane. Suntem in Cheile Corcoaia. Cu numele de Corcoaia poporul a botezat impresionantele chei de calcar ale Cernei. Pasămite aici, zice legenda, în această încuietoare de piatră, aşa de rău s-a înțepenit balaurul fugărit de Iovan-Iorgovan, de l-a putut ajunge voinicul din urmă și i-a tăiat capetele, unul câte unul.  

Mergem pe urma lui Iovan- Iorgovan si ajungem lângă lacul ce-i poarta numele, Iovan. Creat de om , lacul are o mărime impresionanta, mărginit de-o parte de plaiurile ce coboară din creasta  Masivului Godeanu, de cealaltă parte de Munții Mehedinți si spre izvoarele Cernei închis de Ciucevele Cernei, Ciuceava Mare fiind cea care da farmec acestui lac.  
 
              Ne dezlipim greu de aceste frumoase locuri unde revenim ori de câte ori avem ocazia și plecam mai departe pe drumul ce urmează conturul lacului. La primul pod il lăsam în dreapta și ținem pe un drum forestier ce cotește brusc în stânga. Suntem pe drumul ce ne va duce aproape de stâna din Bulz și apoi mai departe către ținta finala: Muntele Scărișoara. Drumul ne zdruncina bine de tot dar mașina rezista eroic opintindu-se în locurile unde drumul cotește brusc, urcând în pante ce ne dau ceva emoții. Ne oprim des pentru a privi frumusețea Pârâului Iovanu ce coboară vijelios spre lac dar și pentru a recunoaște locurile. 

 Nu suntem pentru prima data aici însă locurile se schimba de la un an la altul, gratie tăierilor de păduri și nu vrem sa rătăcim drumul asa cum am făcut-o mai demult, îndrumați greșit de un „ binevoitor”  pădurar. Urcam , din ce în ce mai sus, trecem pe lângă ceva ce odată era cabana a pădurarilor, acum o ruina, mergem când alene pe lângă firul apei când urcam brusc în stânga sau dreapta. Locurile sunt de o frumusețe aparte , sălbăticia lor cunoscuta de cei care se încumeta sa umble pe aici, este atât de reala încât nu ne vine a crede ochilor, deși nu suntem la prima întâlnire cu Munții Godeanu.
               Se termina drumul și după ce ne adunam cu toții, ne luam rucsacii grei făcuți pentru doua zile și intram în pădure. Mergem pe un drum de TAF ce urca aspru în curbe când strânse când largi lăsându-ne sa privim uneori prin ferestre de verdeața către crestele ce ne asteaptau parca pe noi. Urcam din greu ținând ochii mere pe zarea ce se deschidea când spre Godeanu când spre Munții Mehedinți, zăriți printre ce a mai rămas din pădurile atât de răcoroase ale Godeanului. Ajungem după ceva urcuș la o poteca , folosita și azi de urmașii ciobanilor care au venit peste munți din imperiu, în Tara Românească acum mai bine de un secol și care au ridicat satele din Plaiul Closanilor, sate de ungureni. 
 
            Traseul nu este marcat ,  asa ca nu va încumetați prin aceste locuri înainte de a va documenta bine și bateți în retragere când va dați seama ca nu știți unde sunteți. Nu este rușinos , ba dimpotriva consider ca este sănătos sa ști când ești înfrânt de munte. Bravura si eroismul fara rost nu-și au locul aici.
             Ajungem la stâna din Bulz și peisajul este de vis. Căldările glaciare ce musca parca din creasta care curge parca în urcușuri când line când abrupte dau o aura aparte acestor locuri încărcate cu istorie. Prin aceste locuri trecea drumul sari de contrabanda ce făcea legătura intre Imperiul Austro-Ungar și Tara Românească. Aici se ascundeau haiducii de potera și aici  îngropau ciobanii pe cei ce mureau  de moarte buna sau uciși de lupi, ursi sau de semeni ai lor. Locul acela se numește” La  mormintii fără cruce” și ajungi la el după ce treci peste Cracul cu Sănune.   

         Mergem mai departe. Urcam, urcam și ajungem în Golul Bulzului unde peisajul se schimba. In fata noastră stau Bisericile din Bulz. Stanci ruini forme folosite în vechime ca loc de sacrificii, mai târziu aici se rugau ciobanii la Dumnezeu sa le ocrotesca turmele de mioare si pe cei de acasă, aici la umbra lor tineau chiar si cununii ori slujba pentru cei morti care nu erau coboriți la casele lor din satele ungurenesti din Plaiul Cloșani, ci îngropați, aici în munți. 
 
 Privim în jurul nostru și într-un final, ochii se opresc acolo sus, pe Muntele Scarisoara. Deși acoperit de nori este impunător. Numit de ciobani Piatra Scarisoarei, de alții Vârful Bulzului, cu cei 2245 de m ai lui ne oferă priveliști nespus de frumoase către Gugu, Retezat si pana departe spre Parâng. Iar in căldarea glaciara din parte de N-E găsim Lacul Scărișoara, care desi nu este mare ca suprafața, este deosebit de frumos și cu o apa limpede precum cristalul ce se scurge peste un prag către pariul Branul ajungând împreuna în râul Lăpușnicul.
Muntele Scărişoara se întinde la răsărit  de Vârful Godeanu, fiind cuprins între Valea Branului, Valea Scărişoarei și izvoarele Vlăsiei. O platformă largă şi înierbată îi nivelează creștetul, în partea nordică, circul glaciar Scurtele pătrunde în interiorul masivului, separând spre răsărit o creastă cu aspect de scară: Scăriţa. Către sud se desprind din masiv câteva culmi secundare, şi anume Piciorul Bulzului, pe care suntem noi, şi Culmea Vlăsiei. În partea de sud-est, văi torențiale despică platoul în apropierea potecii principale. 
 
Ajungem la Bisericile din Bulz după trei ore de mers asa ca ne oprim pentru câteva clipe sa ne odihnim si profitam de priveliște. In fata noastră aveam Rădocheasa, în stânga, acolo sus ne aștepta Scărișoara, în spate aveam Godeanu și în dreapta se vedeau Pietrele Cloșanilor.
Vremea însa ne joaca iarăși feste și încearcă sa ne oprească. Nori negrii vin peste creasta și nu sunt de nebăgat in seama asa ca ne urnim și încercam sa ajungem ceva mai sus unde vedem o sa. Acolo vrem sa înnoptam. Timpul trecuse destul de repede și nu aveam timp sa trecem creasta  spre Lacul Scarisoara asa ca ne multumim cu atât pentru prima zi.  
 
Aruncam rucsacii din spate și ne mobilizam repede, norii erau tot mai amenințători și trebuia sa așezam corturile cât mai repede. Reușim sa le așezam deși vântul nu prea tine cu noi și tot incearca sa ne zboare cortul din mâini. După asa lupta cu furia vântului am obosit și pentru ca norii nu mai par asa amenințători, ne relaxam. Jucam mima, radem mult, ne simțim bine. Este multa liniște. Atat de multa încât ni se pare ireal.
Vântul sufla din ce în ce mai tare si asta nu este bine deloc. Plafonul de nori coboară tot mai jos și dacă am fi ales un loc de campare mai sus, cam o suta de metrii, am fi fost cu capul in nori la propriu. Ne felicitam ca am ales locul asa bine si intram la somn.   


Spre dimineața vântul sa oprit, asta după ce a reușit sa ne rupă cortul.  Am reușit sa îl fac sa stea cât de cât în picioare și … s-a pus ploaia. Mocanesca, ce părea ca nu se va termina vreodată.
Dimineața se arata a fi mohorâta și nu știm ce sa facem. S-a dus pe apa sambetei dorința noastră de a vedea Lacul Scarisoara dar hotăram sa urcam pe vârf măcar. Speram ca pana ajungem noi se vor risipi norii.
Pe măsură ce urcam norii sunt din ce în ce mai groși și nu sunt semne ca se vor risipi dar nu dam înapoi. Din nou febra înălțimilor își spune cuvântul. Vântul sufla aici mai tare, dar nu ca in seara , si foarte rece. Din loc în loc vedem și pete de zăpada semn ca aici iarna este aproape. Si eram doar în Septembrie. 

 

Nu putem sta prea mult asa ca ne întoarcem în graba, strângem corturile și plecam. Coboram în liniște, triști ca frumusețile ascunse ale munților nu se lăsau cucerite asa ușor. Triști ca plecam din aceste locuri unde ne simțim acasă. Mergem și privim mereu în urma. Din văile de sub noi aburi groși de ceata se ridicau încet și alunecau ușor peste plaiuri, urcând spre norii care păreau ca se risipesc. Dar se pune ploaia. Vom veni alta data și vom alege timpul potrivit ca vremea sa nu ne mai opresca.
Trecem de stâna, intram în pădure și ajungem la mașini.  Aruncam rucsacii în portbagaje înciudați de faptul ca aici era soare, cald . Parca ajunsesem în alta lume. Promitem încruntați ca vom revenii.
Ajungem în scurt timp și la Iovanu unde ne luam rămas bun de la Godeanu. Se pare ca iarna a venit deja aici. Ramai cu bine uriașule și ne vedem în primăvară când  nu vei mai fi asa posac.













joi, 9 iunie 2011

Octombrie in Parang



Mergând spre Tg. Jiu vedem la orizont trupul impunător al Masivului Parâng ce pare ca stă așezat pe dealurile ce-l înconjoară.    

Face parte din grupa muntoasa Parâng-Sureanu-Lotru și este cel mai mare ca suprafața din masivele muntoase din România. Acesta este ținta noastră ce speram s-o atingem dacă vremea ne va lăsa. Lăsam în urma orașul Tg. Jiu și ajungem in scurt timp în Bumbești-Jiu de unde îl luam pe Alin care ne va arata un drum spre Parângul Mare știut doar de localnici. Intram în traseu in locul unde râul Sadu întâlnește Jiul. 








Apucam pe un drum forestier ce merge pe culmea Plaiului Bumbesti   strecurându-se printre salase si păduri de fag ieșind uneori în luminișuri și culmi arătându-ne câte puțin din creasta Parângului.
Pe cuprinsul întinderii munților Parâng se găsesc un vârf muntos de peste 2.500 de metri, și anume vârful Parângul Mare, cu 2.518 m și trei vârfuri de peste 2.400 de metri: Gemănarea, cu 2.426 m, Stoinița, cu 2.421 m și Cârja cu 2.405 m și aproximativ 15 vârfuri de peste 2.300 m.
 Munții Parâng se remarcă prin masivitatea lor, care îi fac a fi asemănători cu Munții Făgăraș și multitudinea de lacuri glaciare (Mija, Gâlcescu, Roșiile, Iezerul Înghețat) care îi aseamănă cu Munții Retezat. Faptul că pe traseele sale sunt puține cabane și refugii montane îl face să fie unul dintre cele mai sălbatice masive muntoase din România.
 Drumul începe abrupt trecând printr-o pădure de pin ce-mi amintește de Piatra Băniței din Munții Cernei și ne duce, într-o ora de mers , în locul numit de localnici”Fântâna lui Păi Cum” unde ne oprim pentru o mica pauză și pentru apa rece de izvor.






De aici drumul merge cu urcușuri și coborâșuri lejere, când prin pădure când prin poieni, lăsându-ne sa admirăm frumusețea unui Parâng ușor pudrat de zăpada ce căzuse cu o noapte inainte.

Admiram muți de uimire spectacolul de culori oferit de mama natură, trecem in liniște prin locuri rupte parcă din poveștile spuse de bunici si nu indrăznim să tulburăm in nici un fel  acest peisaj idilic. Lăsăm in urmă și ultimul sălaș, de acum suntem in mijlocul pustietății, doar noi și muntele, in impărăția jivinelor ce-l colindă: ursul, râsul, mistrețul, căpriorul.



După aproximativ cinci ore de mers suntem sub Vârful Recii ce face parte din platou Argele, platou imconjurat de vârfuri relativ mici ca inăltime: Vârful Recii spre est(1469m), Vârful Pietriceaua spre vest(1421) si Vârful  Sapa spre nord(1548m).

Pe acest platou s-au dat lupte grele in timpul celui de-al doilea război mondial, urmele lor găsindu-se si acum .Se văd inca tranșeele săpate și ciobanii mai găsesc și acum câte o cataramă de centură  militară. Aici drumul nostru se ramifică: unul merge spre nord pe sub Vârful Sapa șerpuiește pe firul pârâului Obârșia Prisloapelor ieșind in Valea Jiului in locul numit Gura Polatiștei; celălalt merge pe sub Vârful Recii ocolindul ușor si se indreaptă, mergând pe culme, spre Cordonul Prisloapelor trece pe lângă stâna  Mormântul Florii și se opreste brusc in Ciocârdiul Grivelor de unde o potecă zdravanș bătută de ciobani apucă pieptiș spre Grivele(2028) trece peste Vârful Țapu(2010), Vârful Mândra(2360m) si ajunge in Parângul Mare.Timpul scurs din platoul Argele și până in Parângul Mare ar fi cam de 6-7 ore deși indicatorul arata 3 ore. Tot de aici o potecă trece pe sub Pietriceaua , coboară ușor la stâna din Văcărie  urcă in Vârful Chefa și alunecă intr-un coborâș mai iute spre Mânăstirea Lainici. Hărțile ne spun că aceste poteci ar fi marcate dar acestea lipsesc cu desăvârșire. Deci trebuie să aveți grijă. Și  vă mai dau un sfat: timpii de mers pe care vi-i spun ciobanii nu sunt reali; veți merge mai mult decât vă spun ei. Noi ținem drumul spre Parângul Mare si după câteva minute de mers , Măria Sa Muntele, ne oferă un apus cum nu vezi decât aici sus.    



Culorile ce invăluiesc crestele, liniștea de aici sunt de nedescris in cuvinte.Stăm mult aici admirând tot ce ne inconjoară și ne dăm seama că nu avem timp sa jungem in Cordonul Prisloapelor așa că o sa coborăm la stăna de sub Vârful Recii, care a fost candva cabana de vânătoare a lui Nicu Ceaușescu.  

Vom inopta aici. Stăm la foc și somnul parcă ne ocolește. Asta pățim de fiecare dată când inoptăm pe munte. Nu avem somn si stăm la povești până târziu in noapte.  






Este păcat sa pierzi timpul dormind. Deși sunt -6 grade nu simțim . Sus pe poteca pe care am venit noi vedem o lumină . Incepem să ne intrebăm ce este. Realizăm ca este un alt drumeț care caută adăpost ca și noi așa că ii facem loc lânga foc. Răsăritul este pe măsura apusului doar ca nori cenușii se ridicau dinspre Căldarea Roșiile peste creastă și deveneau tot mai amenințători pe măsura ce trecea timpul.


Strângem sacii de dormit mâncăm repede si sperăm că vântul ii va gonii inapoi dar nu va fi așa. Călătorul străin hotărăște să meargă mai departe noi insă considerăm că trebuie sa renunțăm. Acolo sus ,la cei 2519 m ai Parângului Mare,sigur ninge iar vântul face situația mai dificilă.


Cedăm acum victoria dar promitem că ne vom intoarce intr-o perioadă mai prietenoasă cu noi.  Mergem incet aruncând priviri inapoi spre creste sperând că vremea se va schimba si incercam să-l localizăm pe drumețul străin Ajungem in Platoul Argele și zărim ușor ascunsă de nori culmea Vâlcanului și undeva in zare Vârful Straja. Ne luăm rămas bun de la Parâng și incepem să coborâm spre Bumbești-Jiu.









duminică, 29 mai 2011

Pe Valea Racovăț spre varful Boldoveni

Asa incepe drumetia
Primele flori, unele sunt rare





Mergem pe forestier aproximativ 2,4 km


 Ne racorim, caldura mare

 Un obisnuit al acestor locuri
 Aici se termina partea placuta a plimbarii.

 Dar scapam de maracini si vai abrupte si iesim in poieni frumoase.




 Se vede Dunarea
 Si Orsova( in dreapta fotografiei)



In loc de ramas- bun.