luni, 21 mai 2012

Prin Muntii Cernei- Viru' Iuții


         După o pauză mai îndelungată ne întoarcem în Valea Cernei  cu gândul să urcăm spre Viru Iuții. Deci, dis- de- dimineață ajungem la km 17, de unde o să urcăm spre cătunele din Munții Cernei având ca țintă finală frumoasele locuri din creastă. Începem să urcăm prin locuri unde v-am mai plimbat în iarnă când am mers la nea Lazăr din Pietruia



 Acum însă o să mergem spre Inelet și de acolo, urcând Cracul Certejul o să ajungem în Știvuța și Viru Iuții. Un timp urcăm pe o potecă marcată de organizatorii maratonului Hercules apoi lăsăm marcajul continuând drumul spre creastă prin locuri umblate doar de localnici.
Poteca ne apără de soarele ce se anunța arzător, mergând prin pădurea de fag , ieșind rar in poieni  ce ne îmbătau cu mirosul de fân cosit. Cosașii sar in toate părțile ferindu-se de pașii noștii și ici-colo câte un fluture se învârtea  parcă amețit de căldură , aceasta împletire de sunete, imagini și parfumuri făcând din aceste simple locuri un tablou demn de semnătura unui maestru pictor.


După ce am mers o bună bucată de drum prin acest păienjeniș de potecuțe, ajungem în cătunul Ineleț unde o  să facem o mică pauză după care o să urcăm Cracul Certejul spre Poiana Știvuței, unde sperăm să mai găsim zmeură . Dar pană acolo ne încântăm privirea si sufletul cu mireasma florilor și umbra codrilor verzi, răcoroși. Lăsăm cătunul Ineleț în spate și luăm în piept Cracul Certeju ce se zburlește la noi , punându-ne în cale o culme abruptă de care nu ne speriem însă și după ce scăpăm de ea ajungem într-un mic luminiș unde o să ne tragem sufletul , după care ne vom afunda din nou în pădure. Este plăcut. Deși  urcăm mereu suntem feriți de soare de umbrela răcoroasă a bătrânilor fagi ce ne face cărarea mai ușoară. Știm însă că odată ce ajungem in gol alpin aceasta o sa ne părăsească lăsând-une la mila soarelui.



       Doar dacă ai pășit vre-odată pe o cărare de munte înțelegi ce au simțit cei care au scris atât de multe despre iubirea lor: muntele  „Există colțuri de natură ascunse în care peisajul și viața putinilor oameni păstrează aproape nealterat caracterul lor original. Un asemenea colț mai este încă Valea Cernei, o mică lume aparte, cu viața şi aspectele ei particulare. Un loc magic, parca decupat din povesti. La fiecare cotitură a potecii se desfășoară altă și altă priveliște. Ori te adâncești în tăcerea sumbră a codrului înverzit, ce-şi tremură frunzișul într-un murmur ademenitor, ori auzi zgomotul săltăreț al unui pârâu sau te pierzi în vre-o pădurice de arbuşti. Alteori, trecem pe sub prăpăstiile măreţe ale teraselor ascultând numeroasele căderi de apă, admirând romanticele stâncării, unde chipuri răsărite din mormane de pietre deşteaptă puterea nemărginită a fanteziei. Măreţia solemnă a munților întunecoși îşi împrăștie în văi toată comoara de peisaje, în cadrul cărora se desfășoară atâta viață: Pe întinsul plai, Pe o gură de rai...” 






Ajunși sus, uităm de foame, de sete si stăm să admirăm măreția locurilor ce ne înconjoară. Așezați cuminți lângă gurguiul de piatră privim spre zările încețoșate încercând să deslușim ce locuri se ascund privirilor noastre. Aburul fierbinte al amiezii face un zid de nepătruns si ghicim mai mult creasta Țarcului, a Godeanului și ceva mai ușor de văzut Munții Vâlcan. Ne mulțumim cu ce zărim mai aproape: cu trupul masiv al Vlașcului cu calcarele arse de soare ale Munților Mehedinți.






Timpul trece iute însă si coborâm spre Valea Cernei. Alegem să facem asta coborând drept spre Știvuța căci este mai ușor la coborâre, nemaifiind nevoie să mergem pe unde am venit. Coborâm iute spre Bogdănău si de aici spre Poiana Știvuței  unde intrăm in pădure și pierdem din ochi goliciunea crestelor. Ne afundăm tot mai mult in pădure și cu fiecare pas lăsăm in urmă aceste frumoase locuri unde ne simțim in largul nostru dar, ca întotdeauna , facem deja planuri pentru o altă drumeție pe cărări de munte.