marți, 17 ianuarie 2017

       Mă întreabă amicii de ce merg pe munte. Știu, știu, intrebarea clasică dar care ne face pe mulți să dăm răspunsuri cât mai pompoase, cu citate sofisticate și exemple de tot felul. Ei bine, fiecare are motivul său, bine determinat, înțepenit zdravăn în modul de viață. Exact! Este mod de viață pentru mulți, majoritatea cred. Unii aleg calea asta, a muntelui, pentru că il consideră un izvor de sănătate, alții pentru peisaj sau liniste, sau toate la un loc. Unii il cațără, alții călătoresc... sau merg să facă zgomot (despre ăștia nu vorbesc că mă enervez și nu face bine la zen). Motivele sunt multe și variate dar să revin la mine. Mmmm... eu... merg pur și simplu. Mă atrage continu de parcă aș fi legat cumva de el. Tot ce fac are legătură cu el sau măcar incerc să ajung cât de des pot. Nu concep viața mea fără el, muntele.  Nu pot să stau departe de el prea mult timp, o iau razna, nu te mai ințelegi cu mine (bine, nu în sensul urât al cuvântului), sunt dependent. Și ca mine mai sunt mulți. Merg pentru că acolo mă simt acasă. Acolo totul este simplu. Acolo îmi sunt simțurile ascuțite la maxim din dorința de a absorbi tot, sunete, imagini, mirosuri, zgomote. Mai merg pentru liniștea lui și liniștea ce mi-o insuflă, pentru mirosul pădurii incălzite de Soare, pentru apa rece din cascade și lacuri, pentru iarba aia rece de pe culmi, pentru abrupturi, plaiuri, văi, chei, doline, peșteri sau avene. Merg pentru că îl vreau și, fără modestie, mă simt ca fiind o extensie a lui iar el, muntele este cu mine aici, acum, când scriu.
                                                                Ăsta este motivul:

































































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu